12.11.2015, o zi calda de toamna, mai calda decat in anii trecuti pe vremea asta. Tot azi este si ziua de nastere a Irinei, cea mai draga prietena si un suflet frumos, careia ii doresc ani multi, plini de bucurie. Tot azi se fac 7 zile de cand m-am operat de o hernie – nimic grav, doar o „reparatie” necesara. Si tot azi scriu (si eu) despre #Colectiv.

Ce am facut cand am auzit ce s-a intamplat? Am aprins o candela. Si nu am mai putut sa postez lucruri pe facebook. Am considerat ca o astfel de „tacere” inseamna doliu si respect pentru cei care s-au dus si pentru cei care ii plang. 

Am urmarit insa cu uimire postarile de pe facebook, unele dubioase, altele corecte dintr-un anumit punct de vedere, unele violente, altele partinitoare, unele cretine de-a dreptul – un amalgam de pareri, evident subiective, ca orice parere. O revarsare de emotii si pe alocuri, ratiune. 

Lucru normal, pana la un punct. Apoi deja nu mai are legatura cu cele intamplate sau/si este prea mult. Daca zicem ca suntem oameni, ar fi bine sa stim cand sa ne oprim si sa-i lasam pe cei indurerati, sa jeleasca. Nu-i ajutam insistand pe durerea pe care ei oricum o simt. Aviz televiziunilor, site-urilor si tuturor celor care scormonesc in durere si construiesc povesti, fac asocieri si isi impun realitatea lor, in loc sa ajute cumva, sau sa taca.

Am vazut multa ipocrizie si falsa compasiune. Si e trist.

Sa-i lasam sa se odihneasca pe cei care s-au dus iar pe familiile lor, sa-i lasam sa jeleasca. Si sa ajutam cum simtim si putem. Atat.